Pétur Björgvin Þorsteinsson cu cei doi interpreți menționați în articol.
La fereastra oaspeților stă
Pétur Björgvin Þorsteinsson, managerul unui proiect numit Speranța pentru Europa de Est (adică Hoffnung für Osteuropa). Proiectul este o colaborare între Biserica Evanghelică și Diaconia din Württemberg, Germania. Pétur a preluat această sarcină în urmă cu cinci ani, însă proiectul are o vechime de 30 de ani. Acesta este menit să sprijine diaconia și munca de ajutorare în fostele țări din blocul esteuropean.
Pétur Björgvin este diacon și are un masterat în studii europene. S-a născut în Dalvík și a crescut în Thorpina, în Akureyri. De la finalizarea studiilor în pedagogie religioasă la Karlshöhe, Ludwigsburg, unde a fost hirotonit diacon în 1997, a lucrat alternativ în Germania și Islanda. Acesta este cel de-al treilea articol publicat de el în Fereastra invitaților. Foto: Manfred Neumann.
„Braille, inventator, România, minoritatea maghiară, Coreea de Sud, Germania, diaconat, trei confesiuni și persoane cu și fără dizabilități.” Toate acestea apar în acest articol. Acum nu ne rămâne decât să sperăm că autorul articolului a reușit să pună totul cap la cap, în mod corect”, scrie Pétur Björgvin și continuă:
Pétur Björgvin împreună cu preotul român
La sfârșitul lunii februarie a acestui an am fost în România. Îmi asumasem sarcina de a fi ghid turistic pentru un grup de 20 de persoane din Coreea de Sud, dar care erau foarte interesate să afle cum se lucrează cu persoanele cu handicap. Grupul era format din profesori universitari, studenți, personal de la casele de locuit și rezidenți ai acestor case de locuit. Gazdele din România au fost rezidenți ai unui complex de apartamente pentru persoane cu dizabilități, precum și angajați, rezidenți ai unui azil de bătrâni și voluntari care lucrau în biserică. Am stat câteva zile într-un oraș numit „Cluj-Napoca”, unde se află sediul organizației „Febé”. În spatele „Febé” se află Biserica Protestantă (i.e. Reformierte Kirche) a minorității maghiare din România, în timp ce oaspeții provin din Biserica Episcopală din Coreea de Sud.
Grupul din Coreea de Sud
De la început a fost clar pentru noi toți că aici se întâlneau multe culturi. Chiar în prima seară, directorul general al azilului de bătrâni a observat la masă că nu totul era în regulă aici. Persoanele din Coreea de Sud nu mai mâncau din mâncarea care era servită, deși era clar că toată lumea era sătulă. Așa că s-a ridicat și a explicat că obiceiul lor era să nu se oprească din servit mâncare până când oaspeții nu se opreau din mâncat și era evident că mai era suficientă mâncare pe masă. Aici, se presupune că mâncarea nu ar trebui să se termine. Acum, grupul din Coreea de Sud a răsuflat ușurat. În ochii lor, este politicos să se termine toată mâncarea care este servită pe masă. Personalul din bucătărie nu era mai puțin fericit, deoarece urma să înceapă să gătească mai multă mâncare. Acest prim memento a fost util pentru noi toți și ne-a ajutat să vorbim deschis despre diferențele noastre culturale pentru a evita pe cât posibil neînțelegerile.
Intenția nu este de a urmări aici povestea călătoriei, ci de a povesti despre încă un incident care ne-a învățat multe despre noi înșine, despre nerăbdarea noastră și despre cât de important este să ne luăm timp să explicăm contextul, să ascultăm cu atenție și să punem întrebări. A început cu o invenție care este pe cale să schimbe lumea pentru cei dependenți de Braille.
Grupul din Coreea de Sud a fost însoțit de un profesor vorbitor de limbă germană și de un capelan universitar. Cei doi au luat asupra lor sarcina de a interpreta pentru grupul din Coreea de Sud. Până în acest moment, eram cu toții destul de obișnuiți să ne facem timp pentru a asculta traducerile. Uneori, prima narațiune era în limba română. Apoi trebuia să fie interpretată în germană și apoi în coreeană sau invers. Întotdeauna a existat posibilitatea de a compara cărțile și de a-i pregăti pe cei care se ocupau de fiecare dată de interpretare.
Era seara celei de-a treia zile când a început programul „oaspetelui neașteptat”. Rezidentul de lângă azilul lui Febé este un inventator. Gazdele au fost foarte mândre de acest lucru și au găsit deosebit de interesant să surprindă pe toată lumea cu acest program. Este de înțeles că acest lucru a provocat unele tensiuni în rândul interpreților, deoarece acest inventator ar vorbi limba română. Aici este important de menționat că gazdele fac parte din minoritatea maghiară și, prin urmare, limba română nu este limba lor maternă. Dar nu a fost neapărat de vină.
„Bună ziua, mă numesc Tudor Paul Scripor și am venit aici să vă povestesc despre invenția mea”. Astfel și-a început vizitatorul discursul în limba română. Fraza a fost tradusă în germană și de acolo în coreeană. Dar pe măsură ce numărul frazelor creștea, și de această dată nerăbdarea profesorului creștea. Era evident că el nu înțelegea esența a ceea ce i se prezenta.
Inventatorul obișnuia să promoveze proiectul și spunea că a fost în multe locuri din Europa, dar și în Statele Unite și Australia. Experiența sa a fost că a fost întotdeauna bine primit și oamenii erau foarte mulțumiți de invenția sa. Dar acum secolul era diferit. Fiecare personaj din grupul din Coreea de Sud era un mare semn de întrebare. Era evident că nimeni nu înțelegea ce urmărea omul. El luase de bune două lucruri: Că metoda de citire Braille cu degetele era cunoscută și că toată lumea era informată cu privire la schimbarea care a avut loc: oamenii vor să poată gândi singuri, în ciuda propriilor dizabilități, sau să decidă cum sunt aranjate serviciile.
Într-un mod grafic, el a descris modul în care nevăzătorii constată că puloverul nu este la locul lui, că șosetele nu sunt de aceeași culoare sau că pantalonii și cămașa nu se potrivesc deloc, că combinația de culori nu este în ordine. Când noi, europenii, am auzit acest lucru, ne-am gândit: „Da, aceasta este o problemă evidentă”. Dar, în același timp, universitarii din Coreea de Sud s-au gândit: „Oamenii orbi trebuie să aibă asistenți greșiți”.
Tudor Paul Scripor, autorul și inventatorul codului de culori bazat pe Braille, împreună cu doi studenți din Coreea de Sud
Înțelegerea grupului nu s-a îmbunătățit atunci când el a explicat că a dezvoltat un nou alfabet Braille bazat pe Braille. Dar în loc de 6 puncte, adică e. în loc de cele două rânduri verticale de câte trei puncte, pe care se bazează Braille, el a creat un font de zece puncte, trei rânduri verticale cu un punct deasupra celorlalte nouă, astfel încât să fie clar ce este cu fața în sus. Un semn reprezintă „alb”, unul „negru”, al treilea „roșu” și așa mai departe. Aici, nici el, nici niciunul dintre noi nu și-a dat seama că există o țară în lume care nu folosește Braille: Coreea de Sud.
Am fost fascinat de această invenție. Un simbol pentru fiecare dintre culorile principale, cusut în interiorul șosetelor, astfel încât să fie ușor de spus dacă șosetele sunt suburbane sau nu și care este dreapta și care este stânga. Sau cusut la decolteu și la dunga din stânga jos pe interiorul puloverului. Cu degetul este ușor de citit: Acesta este un pulover roșu și știu cum să îl întorc.
Dar când a venit vorba despre asta, profesorul era supărat. A refuzat să explice mai mult, pentru că nimeni nu a înțeles despre ce se vorbea. Prin urmare, nu era altceva de făcut în această situație decât să o luăm de la capăt. De data aceasta am început prin a explica că, de zeci de ani, copiii din Europa au crescut citind Braille cu degetele și că există cărți pe care le pot citi. Oaspeții nu auziseră niciodată de acest lucru. Apoi am explicat că face parte din drepturile generale ale omului ca persoanele cu dizabilități să poată avea grijă de ele însele și să dispună de toate ajutoarele pentru a face acest lucru. Acest lucru părea străin grupului, ei crezând că ar fi mult mai bine să aibă mereu ajutoare. Dar au înțeles contextul și și-au dat seama că aici noua invenție ar putea ajuta nevăzătorii să-și pună rufele în mașina de spălat și să aleagă din dulap ce li se potrivește – acum sau să joace cărți, deoarece simbolurile pot fi folosite pentru a identifica culorile cărților, t. d. ludo Și acum invenția a fost aplaudată.
Puteți citi mai multe despre această invenție aici. https://scriporalphabet.com/
Cooperarea dintre Diakonie Württemberg și Universitatea Hanil din Jeonju, Coreea de Sud, are o istorie de treizeci de ani, iar vizitele reciproce au fost evenimente anuale. Aici, cu toate acestea, pentru prima dată au fost prezenți și participanți care sunt ei înșiși utilizatori ai serviciului, precum și studenți, și nu „doar” manageri și cadre universitare. În plus, aceasta a fost prima dată când un astfel de grup a vizitat o țară din Europa de Est. În fața grupului, prof. dr. Woong-Soo Kim.
Organizația „Febé” este una dintre organizațiile care primesc în mod regulat subvenții din cadrul proiectului de subvenționare „Speranță pentru Europa de Est” (adică Hoffnung für Osteuropa). Căminul de bătrâni se află într-o clădire nouă care a fost finanțată de guvernul Ungariei, în sprijinul minorității din România. Condominiul este administrat într-o clădire care a fost un azil de bătrâni. Acolo este loc pentru 15 persoane. Noul cămin de bătrâni https://varstnic.febe.ro/ro/ are loc pentru aproape 80 de persoane.