Tudor Scripor este artist de profesie și mare parte din viața lui a pictat și a predat arta. La un moment dat, la un curs de-al său a venit un student nevăzător care i-a reproșat că nu l-a făcut să înțeleagă termenul de culoare. Din ziua aceea au trecut șapte ani, timp în care Tudor Scripor a dezvoltat un alfabet al culorilor pentru nevăzători, o reprezentare standardizată tactilo-grafică a culorilor pe care a prezentat-o la Târgul de invenții de la Geneva și pentru care a primit marele premiu.
Luna trecută a câștigat Outstanding Leadership Award în cadrul Conferinței Internationale Education 2.0, din Dubai, probabil unul dintre cele mai importante evenimente din lume în zona de educație.
Dar povestea lui Tudor Scripor este mult mai complexă, iar invenția sa merită toată lauda din lume. De aceea, te invit să le descoperi în numai câteva minute de lectură.
Tudor tu ești inventatorul a ceva extraordinar…
Da, am dezvoltat un alfabet al culorilor pentru nevăzători și nu numai. Când spun nu numai, mă refer la daltoniști pentru că am constatat cu surprindere că mulți daltoniști sunt interesați de acest alfabet pentru că ei nu disting culorile. Practic e o combinație de puncte, ca și o extensie a alfabetului Braille.
Ceea ce ai dezvoltat tu este un business sau mai degrabă un business social?
Nu, nu este un business, este o inovație, este un alfabet. Întrebarea asta să știi că mi-am pus-o și eu la început. Ca să înțelegi contextul, eu am pornit toată treaba asta după ce am avut un student nevăzător la un workshop. Eu predam tehnici de pictură, restaurare, iar el mi-a reproșat că nu l-am făcut să înțeleagă conceptul de culoare, care pentru el era și este abstract.
Eu am crezut că pentru a-i explica unui nevăzător un tablou, sau o pictură înseamnă să-i faci o descriere volumetrică, ceea ce am și făcut. Am reprezentat un tablou de Grigorescu și în loc de lână am pus vată, în loc de piciorușele oilor am pus bețe de chibrit și ulterior mi-am dat seama că volumetria nu are nicio legătură cu termenul de culoare.
Am căutat să văd ce codificări ale culorilor au nevăzătorii și nu am găsit nimic. Ei știu că iarba este verde și cerul este albastru, scriu în Braille și atât.
Dar nu știu termenul de culoare…
Exact. Pe un cub Rubik, de exemplu, aș fi putut să scriu „red” sau „roșu”, dar asta ocupă spațiu și nu este un alfabet universal. Culoarea este universală. Termenul de culoare este universal. Și atunci, de asta îi spun standardizare tactilo-grafică pentru nevăzători pentru că am redus cuvântul (fie că este în Braille, fie că e scris sau vorbit în orice limbă) la un singur simbol, ca o extensie a alfabetului Braille. Și de aceea a prins atât de bine pentru că noi învățăm culorile înaintea literelor, noi cei care le vedem. Corect?
Corect!
Acum o să poată și nevăzătorii să învețe culorile.
Și ca să-ți răspund la prima întrebare, intenția mea a fost de a crea un limbaj pentru ei. Am lucrat vreo șapte ani la ideea asta și după șapte ani, după ce am finalizat toate testele și cercetările, am mers la Geneva împreună cu două colege de-ale mele pe care le-am cooptat în proiect să o prezentăm public, dar cu scopul de a ne proteja intelectual.
Noi nu aveam și nu avem nici acum bani să protejăm acest cod la nivel global. Dar dacă îl prezint public, cumva mi-am asumat că eu sunt primul care l-a inventat.
Acolo am avut o foarte mare surpriză să constatăm că invenția asta era de mult așteptată. Se aștepta de mult să existe o standardizare cromatică pentru a face diferența. Drept exemplu putem lua cum a apărut Nutri-score-ul la noi în țară. Nutri-score-ul este acel cod colorat care se află pe alimente și când mergi în supermarket, dacă este verde știi că e sănătos, dacă este roșu știi că are sare și grăsimi și poate îl eviți, sau măcar ești conștient de compoziția acelui aliment.
Vicepreședintele comisiei europene de standardizare mi-a spus că este cu atât mai importantă această invenție, cu cât se adresează și nevăzătorilor, că sunt și ei incluși acum.
Ca să îți aflăm întreaga poveste, aș vrea să ne întoarcem puțin în trecutul tău. Câți ani ai?
Am 42 de ani.
Din ce oraș?
Născut și crescut în Cluj. Mi-am făcut educația la Liceul de Arte Plastice care, culmea ironiei, sau poate nu, era vis a vis de Liceul de nevăzători. Am studiat și am observat, chiar și atunci, în anii ’90 că ei nu se îmbrăcau colorat. Asta a fost o primă observație a mea. Acum poate îndrăznesc să cumpere și haine colorate, cu toate că nu știu a le recunoaște. Și aici alfabetul are iarăși un rol decisiv.
Bănuiesc că ai mers mai departe către facultatea de Arte. Pasiunea asta pentru artă vine din copilărie?
Da. Primele mele amintiri din copilărie sunt cu creionul și cu pensula în mâna.
Părinții tăi ce meserie au?
Părinții mei sunt chimiști și cumva am copilărit pe holurile Institutului de Chimie. Chimia și arta pentru mine au mers mână în mână și undeva pe la sfârșitul facultății visam să-mi fac o fabrică de culori pentru pictură deoarece, la finalul anilor ’90 m-am confruntat cu foarte mari probleme în acest domeniu. Nu se găseau culori, Combinatul Fondului plastic având o perioadă de pauză. Mă gândeam ce bine ar fi dacă mi-aș folosi cunoștințele să pot crea culori de pictură pentru artiști la un preț decent. Ce veneau din import erau la prețuri foarte mari și mulți pictori nu și le permiteau. Așa că am făcut într-adevăr o fabrică de culori care a funcționat ceva timp, dar în aceeași perioadă am început deja lucrul la acest alfabet și am continuat cu standardizarea cromatică.
Dar înainte de asta?
Înainte de asta am terminat facultatea de Iconografie restaurare și am pictat o parte a unei biserici, iar cu banii strânși mi-am deschis o mică galerie de artă. După aceea am făcut Fabrica de culori.
În paralel predai și pictura?
Am predat, da. Acum nu mai predau. Dacă mi se oferă șansa, ori de câte ori merg la workshop-uri și predau, dar nu o fac în mod constant.
Am predat și în Statele Unite, am ținut workshop-uri și în Italia… Cumva toată viața mea are legătură mare cu arta.
Și de ce mai ești în România? 😀
Când m-ai întrebat de unde sunt, am vrut să-ți spun, dar m-am oprit. Eu trebuia să mă mut cu familia la Praga, dar situația asta pandemică ne-a cam schimbat planurile. Acolo chiar am fost primit bine, dar probabil vor mai fi și alte ocazii, eu sunt deschis la ele. Nu sunt blocat de un oraș, de o țară, de nimic. Unde merg îmi fac treaba bine, încerc să aduc culoare și în viața altor oameni.
Mie foarte mult mi-a plăcut arta și culorile și de aceea am luptat așa de mult să fac această standardizare. La început nu am fost deloc încurajat și lumea nu-mi dădea șanse, nimeni în afară de un prieten care m-a susținut din complezență și soția mea din respect. Tot timpul auzeam: „La ce le trebuie lor culori?”.
Într-un supermarket am găsit o cutiuță cu trei ardei. Pe unul scrie „mild”, pe altul „hot” și pe celălalt „super hot”. Mă gândesc că pentru un nevăzător informația asta e imposibil de descifrat. Printr-o simplă atingere ar putea să știe și deja sunt în discuție cu niște bucătari indieni care vor să aplice acest cod în bucătărie.
Vreau să fie ceva foarte clar de la început: eu nu redau darul culorilor sau îi pot face pe nevăzători să vadă culorile. În niciun caz. Eu am reușit să creez o punte între cei valizi și ei. De exemplu, jocul UNO este pe cifre și pe culori. Cifra și culoarea sunt simboluri universale și am constatat cu surprindere că doi nevăzători care știu regulile jocului, chiar dacă sunt din țări diferite, ei pot să joace acest joc accesibilizat. Și exemplul continuă cu rummy…
Și cu multe alte situații din viața de zi cu zi bănuiesc…
Cum sunt centurile de karate. Am implementat deja în două cluburi și urmează ca o Federație internațională să implementeze codurile cât de curând. Sunt nevăzători care fac sporturi. Ei bine, ei nu se pot echipa. Știu că au centura roșie, dar în vestiar nu știu care e roșie și care e maro. Și atunci sensei trebuie să țină minte fiecare sportiv ce culoare are centura fiecărui sportiv și să i-o ofere. Acum am înlăturat această barieră. Centurile au o etichetă mică și dedesubt este simbolul de culoare.
Avem chiar un român nevăzător campion la judo…
Da, Alex Bologa.
Când ai prezentat la Geneva invenția ta?
Invenția mea este relativ nouă, am prezentat-o în aprilie 2019.
Cu ce ai plecat de la Geneva?
Am plecat cu un bagaj de material și am venit cu o medalie de aur și marele premiu al Asociației Inventatorilor germani și acesta mi s-a oferit de însuși președintele Asociației inventatorilor europeni. Este un premiu care se acordă foarte rar deoarece se acordă acelor invenții care au un impact major în societate. Iar când mi-a înmânat premiul, pe scenă, a zis să nu cumva să las această invenție să nu fie valorificată, să ajungă la destinatari pentru că astfel toată munca mea s-ar uita într-un dosar dintr-un birou și ar fi foarte mare păcat pentru atât de mulți oameni.
De unde ai avut bani să lucrezi șapte ani la această invenție?
În acești șapte ani am avut o perioadă destul de grea în viața mea, îți spun foarte sincer, fără să mă ascund. Au fost și multe eșecuri, direcții greșite pe care mergeam cu proiectul. Mi-am făcut abonament la bibliotecă, am căutat, am citit, am testat, am întrebat oameni, totul a fost pe resurse proprii. La un moment dat a trebuit să mă angajez pentru că am avut o firmă, m-am asociat cu cine nu trebuia și am pierdut tot. Așa că am luat-o de la 0, m-am angajat și în timpul liber lucram la această invenție. Și ca să fac rost de bani să fac brevetul, am făcut chiar și curățenie. Firma la care lucram a decis să renunțe la femeia de serviciu și făceam eu curățenie pe bani mult mai puțini. Iar în momentul în care am finalizat invenția, am zis că-mi dau demisia și toți mi-au zis, inclusiv șeful meu că sunt tâmpit, că am familie și nu mă gândesc în viitor. Eu am vrut doar să strâng bani să o prezint public, împreună cu două colege pe care le-am cunoscut în ultima parte a cercetării. Una este avocat pe proprietate intelectuală și făcea echipă cu cealaltă în acest domeniu. Ele au zis că în demersul meu chiar am mare nevoie de sprijin pe proprietate intelectuală pentru că orice produci trebuie protejat. Cu ele am mers la Geneva.
Noi nu am știut că e ca la o olimpiadă. Când auzi târg de invenții, credeam că-ți pui pe o masă invenția și ai rezolvat problema. Nu. Vin două jurii internaționale formate din specialiști care analizează invenția, tu trebuie să vii cu tot istoricul, cu aplicabilitate, o întreagă documentație în spate.
Ce urmează să faci acum? Să implementezi această invenție?
Exact!
Bănuiesc că sunt niște pași uriași într-un milion de direcții…
Foarte adevărat! În jurul nostru – când spun asta mă refer la faptul că am creat o asociație, un ONG și un SRL ca să putem funcționa legal – s-au strâns deja o mulțime de oameni. Bineînțeles că avem și proiecte educaționale, dar și proiecte comerciale. Într-adevăr, se deschid o mie de direcții pentru că dacă sunt 1000 de nevăzători fiecare vine cu altă aplicabilitate. De exemplu, jocurile, globulețele de Crăciun, metodele de reciclare, sportul, petrecerea timpului liber, sunt foarte multe domenii și noi nu o să luăm bani de la beneficiari – cum m-ai întrebat la început dacă e un business – pentru că nu acesta e scopul pentru care a fost creat alfabetul culorilor. Noi vrem să oferim dreptul de folosință companiilor care produc aceste obiecte.
Companiile ar trebui să plătească pentru că trebuie să trăiți și voi din ceva, nu?
Exact! Nu sunt sume exorbitante care să falimenteze companiile. Din asta de fapt toată lumea câștigă, atât compania care este chiar obligată de către Comisia Europeană să sprijine accesibilitatea, câștigăm noi pentru că ne susține activitatea și putem dezvolta programe educaționale și sociale și câștigă și nevăzătorii pentru că ei au acces la o lume care până acum le era închisă. Culoarea pentru ei era un termen relativ și abstract.
Cum se poate implementa asta la nivel global? Bănuiesc că de invenția ta are nevoie toată lumea de pe tot mapamondul…
Așa este! Aici am un singur regret. Dacă eram născut în altă țară, lucrurile stăteau total altcumva. Rapiditatea cu care se mișcă o țară precum Elveția sau SUA, sau chiar Spania unde sunt asociații puternice de nevăzători care împing în față inovația și își arată susținerea, ar fi fost alta. În România lucrurile din păcate se mișcă mai greu și la fel de greu găsesc oameni care să înțeleagă această inovație și beneficiile pe care le oferă.
Știi că în România sunt făcute studii din care rezultă că nevăzătorii, dar și majoritatea persoanelor cu dizabilități nu ies din casă de frică și de teama a ceea ce se poate întâmpla?
Nu știam că există studii, dar știam realitatea.
Te-ai mai întâlnit cu studentul respectiv care ți-a atras atenția?
Nu. M-aș bucura să-l întâlnesc, dar nu am niciun contact. Asta se întâmpla în America, în 2012. Va trebui să-l caut când voi mai merge acolo. E pe primul loc în lista mea să-l contactez și să-i strâng mâna. El mi-a dat un feedback negativ, dar pe care eu l-am transformat într-o invenție cu posibilități nelimitate.
Ce a spus soția ta?
Soția mea a zis că știa că voi reuși pentru că eu când îmi propun ceva, duc până la capăt. Eu sunt un artist la bază și iubesc culorile, nu concep o lume fără culori și motivația din spate a fost că mi-am dorit să știe fiecare culorile. Că nu-i pot face să le vadă, asta numai Dumnezeu poate să le redea vederea, dar nevăzători care sunt complet în întuneric sunt mai puțini de 10%. Restul și-au pierdut vederea pe parcursul vieții și astfel au idee de culoare.
Ai avut în familie persoane cu deficiențe de vedere?
Nu. Stră-străbunicul meu care a luptat în Războiul de Independență s-a întors din război orb. El ar fi singurul caz, dar pe care nu l-am cunoscut.
Ceea ce e funny și interesant e că după ce am terminat de lucrat la această invenție, am încercat să o înregistrez. Fetele acestea mi-au cerut documentația ca să o putem înregistra la OSIM, la nivel european și apoi la nivel global. Primul lucru era că trebuia să dăm un nume acestui alfabet. Fiecare avea sarcină să găsească vreo 5 sau 10 nume și ne întâlneam săptămânal să discutăm. După vreo trei săptămâni, trebuia să înregistrăm că altfel nu mai aveam timp să mergem la Geneva. Adina a zis: „Gata știu: Morse are codul după numele lui, Braille are alfabetul cu numele lui, toate invențiile poartă numele inventatorului. Așa că trebuie să dăm numele tău”.
Eu atunci m-am gândit: „Wow! Am copii, am familie, ce o să spună soția? E o expunere foarte mare”. Alfabetul Scripor este standardizarea tactilo-grafică a culorilor și așa a rămas. I-am spus soției mele că acesta e destinul și trebuie să ni-l asumăm. Când am mers la Geneva, președintele asociației inventatorilor europeni a început să-mi pună întrebări și a spus: „Ce tare e numele. Are numele de script inclus, ceea ce înseamnă în latină să scrii, în orice alfabet”. Fetele au râs și au zis: „Nu asta înseamnă, e de fapt numele lui, al inventatorului”. „Atunci, dacă am avut vreun dubiu, acesta e ultimul argument ca să-ți oferim marele premiu”.
Poate generația copiilor noștri va prinde momentul acela în care alfabetul culorilor va fi trecut pe toate produsele…
Când mă gândesc că lui Luis Braille i-a luat 100 de ani până ce alfabetul lui a ajuns în școli…
Culmea, cele mai mari piedici ale lui au venit tot din partea nevăzătorilor pentru că directorii și profesorii de la institutul la care Braille era profesor, au împiedicat cât au putut punerea în uz a alfabetului Braille din cauză că nevăzătorii vor deveni prea independenți și ei și-ar fi putut pierde job-urile. Asta era în 1800. Îți dai seama că lucrurile nu s-au prea schimbat în anii noștri. Dar ne folosim de tehnologie și comunicarea merge mult mai repede.